Trei universuri mi-ai dat, Doamne,

Implozii albe de neliniști!

Cum să-ți adun în bruma toamnei

întreaga rouă ce-ai spălat în miriști?!

Circumscrisă parabolei din sentința

Necuprinsului incitant și arid

Alerg după Osia Luminii

De axul ei să mă prind!

De-atâta alergare nu mai știu să mor

Doar mai opresc din când în când

Într-un colind să mai respir

Dar nici acolo nu am timp

Întreg pământul să cuprind,

Neastâmpărului lor arcuit

Din ardoare în altă ardoare,

Și-aproape răstignită în spirale

Singură

Dar totodată trei universuri

Pe-a mea cale, te chem, te rog

Arată-mi, Doamne,

Osia cea mare!